In this piece, Maria Moreni talks about rediscovering her grandfather through the photographs he left behind.
I wouldn’t usually share any of my writing, I prefer to read everyone’s essays on here as I consider myself more of a photographer than a writer. But seeing my grandfather’s pictures made me want to share them and tell his stories.
I just started sorting through more of his pictures, there is more of this to come.
He passed away when I was fourteen. We never really spoke about photography in any meaningful way; at the time, I was too young to understand its weight, or what it meant to him.
After he died, we left the house mostly untouched, especially while my grandmother was still alive. It felt like a place held together by memories of him. When she passed too, years later, we began sorting through it properly.
There were boxes and boxes of things. So many that my Dad couldn’t even categorise them at first: magazines, notebooks, leaflets, handwritten notes, books, half-finished ideas.
And then, hidden away among them, he found a box of undeveloped camera film. Photographs my grandfather had taken over decades but never printed.
My Dad began scanning them. Slowly, an image formed; not just of individual moments, but of a place. Life in Moreni from the 1950s through to the early 2000s. Streets, people, celebrations, ordinary days. A visual history that had been waiting quietly all this time.
A picture from a South Romanian wedding in Dâmbovița, Romania, ca. 1950s.
My grandfather loved documenting things. He painted, worked with wood, and collected words and images endlessly. The house was full of it: stacks of books and magazines, notebooks, loose notes stashed into every drawer, newspapers piling up by the kitchen door.
My grandmother wasn’t always fond of the clutter, but to me it felt like an extension of him, his curiosity spread across the rooms. Over the years, we’ve sorted through much of it. The house is quieter now, more orderly. And while his essence is still there, it feels different. Lighter. Emptier. As if something of his spirit left with the mess.
He was one of the few people with a camera in town, which led him to photograph weddings, local events, and the football club he played for, Flacăra Moreni.
He later wrote and published a book about the club’s history. Photography became more than just a hobby, it became his way of being in the world.
He was deeply social. Every day he went to the market for bread and the newspaper. He talked to everyone. Afternoons were often spent with guests, backgammon games, and glasses of his homemade wine. He lived fully, openly, and happened to document much of it along the way.
I didn’t get to ask him about his photographs while he was alive. But now, through these images, I’m meeting him again. Seeing the world he moved through. The people he cared about. The quiet attention he gave to everyday life.
Sharing these photographs feels like a continuation of his looking, his collecting, his storytelling.
Maybe this is what photography is sometimes: a way of meeting someone again, long after they’re gone.
Fotografii din arhiva bunicului meu
Vreau să încep să împărtășesc fotografii din arhiva bunicului meu.
A murit când aveam paisprezece ani. Nu am vorbit niciodată mult despre fotografie; pe atunci eram prea mică ca să înțeleg greutatea ei sau ce însemna pentru el. După moartea lui, casa a rămas în mare parte neschimbată, mai ales cât timp bunica mea a fost în viață. Părea un loc ținut laolaltă de memorie. După ce și ea s-a stins, ani mai târziu, am început să facem curăţenie.
Erau cutii peste cutii cu lucruri. Atât de multe încât tatăl meu nici nu a reușit, la început, să le sorteze: reviste, caiete, pliante, notițe scrise de mână, cărți, idei lăsate neterminate. Și apoi, ascunsă printre ele, a apărut o cutie cu filme foto nedevelopate. Fotografii făcute de bunicul meu de-a lungul deceniilor, dar niciodată tipărite.
Tatăl meu a început să le scaneze. Încet, s-a conturat o imagine: nu doar a unor momente izolate, ci a unui loc. Viața din Moreni, din anii ’50 până la începutul anilor 2000. Străzi, oameni, sărbători, zile obișnuite. O istorie vizuală care a așteptat în liniște tot acest timp.
Bunicul meu iubea să documenteze lucrurile. Picta, lucra cu lemnul și aduna fără încetare cuvinte și imagini. Casa era plină de ele: teancuri de cărți și reviste, caiete, notițe îndesate în fiecare sertar, ziare strânse lângă ușa bucătăriei. Bunica mea nu era întotdeauna încântată de dezordine, dar pentru mine părea o prelungire a lui, curiozitatea lui împrăștiată prin camere. De-a lungul anilor, am sortat o mare parte din ele. Casa e mai liniștită acum, mai ordonată. Și, deși esența lui încă se simte, e diferit. Mai ușor. Mai gol. Ca și cum o parte din spiritul lui ar fi plecat odată cu dezordinea.
Era unul dintre puținii oameni din oraș care aveau un aparat foto, iar asta l-a dus să fotografieze nunți, evenimente locale și echipa de fotbal la care a jucat, Flacăra Moreni. Mai târziu, a scris și a publicat o carte despre istoria clubului. Fotografia a devenit mai mult decât un hobby; a devenit felul lui de a fi în lume.
Era un om profund sociabil. În fiecare zi mergea la piață să cumpere pâine și ziarul. Vorbea cu toată lumea. După-amiezile erau adesea petrecute cu musafiri, jocuri de table și pahare de vin făcut de el. Trăia pe deplin, deschis, și, fără să-și propună neapărat, documenta o mare parte din această viață.
Nu am apucat să-l întreb despre fotografiile lui cât timp era în viață. Dar acum, prin aceste imagini, îl întâlnesc din nou. Văd lumea prin care a trecut. Oamenii la care a ținut. Atenția liniștită pe care o acorda vieții de zi cu zi.
A împărtăși aceste fotografii simte ca o continuare a privirii lui, a felului lui de a aduna, de a spune povești. Și sunt recunoscătoare că, după atâția ani, ajung să-l înțeleg astfel.
Poate că uneori asta este fotografia:
un mod de a întâlni pe cineva din nou, mult timp după ce a plecat.